de Teodor Lupu
INTRODUCERE & SCURT ISTORIC
Piața creditelor acordate de către IFN-uri (Instituții Financiare Nebancare) a primit în luna august un șoc puternic prin intermediul Legii 243/2024, după o lungă perioadă de incubație și încercări anterioare blocate de Curtea Constituțională.
O scurtă analiză istorică a încercărilor anterioare de limitare a dobânzilor IFN-urilor ne arată următoarele:
Un prim val de reglementări care s-a adresat pieței de credite acordate de instituții financiare nebancare a avut loc în perioada care a urmat crizei economice din 2008, când Banca Națională a României a introdus norme de referință în acest domeniu, cum ar fi Regulamentele 20/2009 și 17/2012, aceeași perioadă în care a fost adoptată și OUG 50/2010. Prin această activitate de reglementare, în principal din partea executivului, au fost impuse unele limite la piața de creditare, în special îndreptată către creditele de mică valoare acordate persoanelor fizice, așa numite credite de consum.
Un alt efort notabil de reglementare a dobânzilor practicate de IFN-uri și alte instituții financiare a luat naștere în 2019. La data de 23 octombrie 2019, a fost înregistrată la senatul României propunerea legislativă nr. 586/2019 privind protecția consumatorilor împotriva dobânzilor excesive1. Aceasta viza, printre altele, că pe lângă instituțiile de credit și societățile de recuperări creanțe, IFN-urile nu ar fi putut să perceapă în cazul creditelor de consum în valoare maximă de 15.000 lei, dobânzi în cuantum mai mare decât dublul sumei împrumutate. Totodată, dobânda anuală efectivă, sau DAE, în cazul creditelor de consum, nu ar fi trebuit să depășească cu mai mult de 15 puncte procentuale dobânda de referință practicată de BNR. Similar prevederilor actualei Legii 243/2024, debitorul – consumator – ar fi putut formula o propunere de revizuire, în scris, a contractului Propunerea a fost adoptată rapid de senat, iar ulterior de camera deputaților, fără modificări majore. Însă, pe 12 mai 2020, ca urmare a unei sesizări de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a României admite obiecțiunile formulate a priori de către un grup de parlamentari și constată că propunerea este neconstituțională în ansamblul său. În esență, CCR critică neclaritatea definiției DAE, care afectează prevederi esențiale ale propunerii, dar și neclaritatea și impredictibilitatea voinței legiuitorului, raportat la relația dintre articolele propunerii. Se poate constata chiar o oarecare suprapunere dintre criticile Deciziei CCR 69 din 28 ianuarie 2021 și formulările din prezenta Lege 243/2024, în special privind punctele 109 și 110 din decizie2. După un an de la sesizarea adresată CCR, propunerea se întoarce la senat pentru reexaminare, iar în cele din urmă își găsește sfârșitul în septembrie 2022 fiind respinsă definitiv mai întâi de către Senat, iar mai apoi de către Camera Deputaților.
În forma inițială a Legii 243/2024, la momentul respectiv fiind PL-x 18/2022, proiectul se adresa tuturor contractelor de credit cu consumatori, inclusiv cele bancare. Ulterior, a fost introdusă limitarea la IFN-uri, justificată de caracterul în mod special vulnerabil al consumatorilor care contractează cu aceste instituții3. Curtea Constituțională a fost sesizată și cu ocazia acestei noi propuneri cu o critică de neconstituționalitate, unul dintre argumente fiind o eventuală discriminare în tratamentul juridic diferențiat asupra creditelor de consum oferite de IFN-uri, față de creditele oferite de bănci. Curtea a considerat că nu poate fi vorba de discriminare în condițiile în care tratamentul se aplică unei alte situații de fapt (cu alte cuvinte că, într-adevăr, consumatorii care se adresează IFN-urilor pentru credite pot avea acces la mai multă protecție din partea legiuitorului).4 O discuție separată ar putea viza cât de oportun este ca o categorie de consumatori să fie protejată nu raportat la caracteristicile proprii cum ar fi nivelul de venituri, sau ale produsului de care beneficiază, ci de statutul sau forma juridică a entității cu care contractează. O investigație și mai profundă ar fi necesară pentru a analiza criteriile prudențiale, de analiză a riscului de credit și a riscului privind politicile AML, care incumbă IFN-urilor, raportat la criteriile aplicabile băncilor, pentru a determina dacă, într-adevăr, se impun norme mai dure privind protecția consumatorilor, și nu condiții mai stricte raportat la tocmai aceste politici și criterii, aplicate în mod riguros. Aceste aspecte nu privesc, însă, obiectul prezentului articol.
CONȚINUTUL LEGII NOI
Multe articole din presa extinsă au discutat Legea 243/2024 ca având ori efecte profunde asupra pieței de credite de consum, ori ca fiind o revanșă de mult anticipată și bine meritată „cămătăriei” din trecut5.
Alte articole de specialitate au prezentat deja modificările în mod detaliat, așa că le voi relua foarte pe scurt după cum urmează: Legea se adresează contractelor încheiate între IFN-uri și consumatori. Cele mai discutate și relevante schimbări sunt plafoanele la costurile pe care un consumator le poate plăti în legătură cu un anumit credit. Dobânda anuală efectivă (DAE), adică toate costurile pe care le va suporta un consumator, exprimate ca procent anual din valoarea sau plafonul sumelor puse la dispoziție prin credit, la creditele imobiliare, este limitată la 8 puncte procentuale peste dobânda la facilitatea de creditare practicată de BNR (actual 7,5%). DAE va putea fi, deci, în condițiile actuale, maxim 15,5%, în cazul creditelor oferite de IFN-uri cu scopul achiziției unui imobil sau rambursării unui credit ipotecar anterior. DAE în cazul creditelor de consum este limitată la 27 puncte procentuale peste dobânda la facilitatea de creditare practicată de BNR, adică maximum 34,5%, în acest moment. Observăm, cu această ocazie, că legiuitorul a considerat ca reper nu dobânda de referință a BNR, ci dobânda la creditul Lombard acordat de BNR băncilor, ca împrumut de ultimă instanță.
În fine în cazul creditelor în valoare de maximum 25.000 sunt stabilite plafoane speciale, mai mari, condiția fiind ca valoarea totală a creditului, inclusiv toate costurile și principalul, să nu depășească dublul valorii plafonului sau sumei puse inițial la dispoziție. Aceste plafoane speciale se referă, de data aceasta, la costul total al creditării, exprimat în procent/zi, care vor fi limitate după cum urmează: 1% pentru credite între 0 – 5.000 RON, 0,8% pentru credite între 5.001-10.000 RON și 0,6% pentru credite între 10.001 – 25.000 RON. Acestor limite li se adaugă condițiile din vechile reglementări, precum limitarea dobânzii penalizatoare la valoarea principalului restant. Depășirea plafoanelor este sancționată drept practică comercială incorectă conform Legii 363/2007 (în lipsă de stipulație specifică, s-ar aplica sancțiunea de la art. 15 alin. (1) lit. a)). Aceeași sancțiune este prevăzută pentru utilizarea de dobânzi asupra sumelor care poartă deja dobânzi, precum și pentru mascarea dobânzilor excesive. Modificările se vor aplica inclusiv contractelor în curs, care se pot adapta la cererea consumatorului.
Pe lângă regulile aplicabile IFN-urilor în mod direct, există o limitare și pentru firmele de recuperare creanțe, care doresc să cumpere creanțe de la IFN-uri: acestea, se pare, nu vor mai putea solicita cheltuieli de executare proprii, ci doar suma totală plătibilă, indicată de către creditor.
În mod similar cu alte reglementări din domeniu, legea a instituit o perioadă generoasă de 90 de zile pentru ca IFN-urile vizate de noile restrângeri să își adapteze politicile și produsele de creditare, noile prevederi intrând în vigoare cu data de 11 noiembrie 2024.
Deși atenția publică a vizat mai degrabă criticile de neconstituționalitate (parțial justificat, având în vedere trecutul parcursului legislativ), proporționalitatea măsurilor sau constrângerile excesive, respectiv insuficiente, după caz, prin acest articol am dori să adresăm mai degrabă neconcordanțele logice și de tehnică legislativă raportat la reglementări mai vechi, precum și posibilele dileme din practica comercială.
TRATAMENTUL JURIDIC AL CHELTUIELILOR DE EXECUTARE
Firmelor de recuperare creanțe le este interzisă solicitarea cheltuielilor de executare silită sau a altor cheltuieli de recuperare de la debitor. Astfel, suma maximă care va putea fi recuperată va fi limitată la totalul obligației contractuale de plată față de creditor, inclusiv penalități. Consecința practică a acestor modificări va fi în principal micșorarea prețului pentru cesiunile de creanțe oferite de IFN-uri. Protejarea consumatorului de costuri artificiale este desigur argumentul invocat de legiuitor, dar acest scop putea fi atins fără interdicția totală a unei întregi categorii de cheltuieli, indiferent dacă acestea sunt justificate sau nu. Cu alte cuvinte, și în practica anterioară publicării Legii 243/20246, costurile umflate artificial puteau fi sancționate și invalidate drept clauze abuzive. Imposibilitatea practică a recuperării acestor cheltuieli, în schimb, fără a ține cont de realitatea sau proporționalitatea sumelor cerute, este o soluție nepotrivită pentru scopul declarat.
Totodată, posibilitatea recuperării cheltuielilor de executare pentru IFN-uri în sine nu este exclusă expres prin lege, iar având în vedere că norma specială derogă de la norma generală, iar, în speță, norma generală este recuperarea tuturor cheltuielilor, concluzia este că vom aplica un tratament diferit firmelor de recuperare decât IFN-urilor înseși. Drept urmare, teoretic, IFN-urile nu sunt suspectate că ar mări artificial cheltuieli de executare, dar firmele de recuperare creanțe (doar în cazul în care cumpără creanțe de la IFN-uri) sunt.
În practică, importanța acestei discuții depinde și de perspectiva includerii costurilor suportate cu executarea în plafoanele referitoare la costul total al creditului pentru consumator, având în vedere includerea dobânzilor penalizatoare7. Spre exemplu, în cazul unui credit de nevoi personale în valoare de 3.000 RON, presupunem o rată a dobânzii de 1%/zi și avem în vedere suma maximă plătibilă de 6.000 RON. Dacă termenul de plată va fi 30 zile de la acordare, iar perioada minimă pentru inițierea executării silite este de 3 luni de la scadența anticipată (aceasta în sine neputând fi declarată decât după 90 de zile consecutive restante), un simplu calcul aritmetic ne arată că plafonul va fi fost atins deja la momentul inițierii executării silite. Cheltuielile de executare ale creditorului au o altă natură și ar trebui să beneficieze de tratament juridic distinct, față de alte costuri și dobânzi ale creditului, acestea nefiind cunoscute de creditor la momentul contractării și nici necesare contractului de împrumut în sine. Totuși, în acest caz, justificarea tratamentului diferit dintre firmele de recuperare creanțe și IFN-uri rămâne neclară, categoria de consumatori protejată fiind aceeași.
Un posibil compromis pentru creditori, atât cedent cât și cesionar, raportat la alin. (3) al art. 12 din Legea 243/2024, este perspectiva includerii cheltuielilor de executare în cuantumul sumei care poate fi cerută de la debitor de către cesionar, în contextul în care cesiunea s-a realizat după ce executarea a fost deja inițiată de creditorul inițial, cedent. Deși varianta aceasta este complet neintuitivă din punctul de vedere al rațiunii cesiunii, respectiv ca recuperarea propriu-zisă să fie preluată de o altă entitate decât creditorul inițial, teoretic, cheltuielile de executare, fiind consfințite de creditor, acesta preluând și riscurile juridice aferente, devin cunoscute și pot fi opuse debitorului.
COERENȚĂ LEGISLATIVĂ
Anterior, strategia legislativă8 a fost axată pe ameliorarea practicii costurilor excesive și a dobânzilor mascate, prin reglementarea limitativă a costurilor și comisioanelor care pot fi impuse consumatorilor, precum și condițiile în care acestea trebuie să figureze în contract. Totuși, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și în interpretarea instanțelor naționale9, nu avem de-a face cu o excludere totală a oricăror costuri sau comisioane solicitate de creditorul financiar, care au într-o oarecare măsură legătură cu funcționarea serviciilor acestuia, cât timp asemenea costuri sunt permise de legislația națională10. În jurisprudență putem întâlnim opinii contradictorii, raportat la diferite costuri invalidate drept clauze abuzive, dar chiar și vocile mai tolerante față de comisioanele aplicate de creditori invocă necesitatea precizării clare în contract a serviciului prestat, a comisionului aferent, precum și a caracterului proporțional al acestor sume pretinse de creditori.11 Trebuie precizat, cu această ocazie, că, atunci când discutăm despre protecția consumatorului, trebuie să facem distincția dintre poziția defavorizată a consumatorului din punct de vedere juridic, față de cel economic.
Prin legea nouă, impunerea unei limitări generale a „costurilor” legate de credit, fără a face distincția între dobânzi penalizatoare sau remuneratorii, duce inevitabil la confuzia dintre acestea în practică. Desigur, cuantumul în general ridicat al dobânzilor practicate în piață sau oportunitatea reglementării în ansamblu nu fac obiectul acestei critici, ci doar consistența logică juridică a reglementării.
Posibile dificultăți în interpretare reies din aplicarea dispozițiilor legale la produse de creditare de tip linii de credit. Astfel, aplicarea plafoanelor nu pare să fi fost formulată cu gândul la diferite trageri care pot avea loc în cadrul unui singur contract. Costul total al creditului pentru consumator, astfel cum este definit în Legea 243/202412, se raportează la costurile întregului contract, însă singura interpretare viabilă în cazul liniilor de credit este raportarea la fiecare tragere în parte, separat, în limitele plafonului pus la dispoziție. O critică similară poate fi adusă și regimului reglementării comisionului de rambursare anticipată, conform art. 67 OUG 50/2010.
Ar trebui avut în vedere și regimul special prevăzut de OUG 50/2010 privind dobânda legală penalizatoare înainte și după declararea scadenței anticipate. Dobânda penalizatoare percepută după declararea scadenței anticipate ar fi putut să se aplice întregii datorii restante și nu doar principalului. Cu alte cuvinte, vechiul sediu al materiei contractelor de credit cu consumatorii permitea aplicarea de dobânzi la sume care poartă la rândul lor dobânzi, spre deosebire de normele Legii 243/2024, în special art. 9 lit. c). Mai mult, întrucât dobânzile penalizatoare sunt incluse oricum în costul total al creditului pentru consumator, aceste distincții și, de fapt, însuși rolul de descurajare a întârzierii la plată, tipic dobânzii penalizatoare, trebuie reanalizate, în urma noii reglementări.
Cu siguranță ar fi binevenită o intervenție a legiuitorului pentru a armoniza aceste neconcordanțe.
APLICAREA LEGII LA CONTRACTELE ÎN CURS
Obiect al criticilor de neconstituționalitate, Legea 243/2024 prevede că se aplică inclusiv contractelor în desfășurare la data intrării în vigoare, exceptând contractele scadente cu întârzieri de plată mai mari de 60 de zile. Aducerea la conformitate a contractelor în curs de executare se face la solicitarea consumatorului, prin mecanismul prevăzut de lege13. Totuși, încălcarea plafoanelor legale după data intrării în vigoare a legii este sancționată drept practică comercială incorectă. Trebuie subliniat că doar consumatorul are un mecanism legal de a solicita modificarea contractului, astfel, o eventuală pasivitate a debitorului odată cu intrarea în vigoare a Legii 243/2024 nu este acoperită în mod expres de reglementarea actuală. Avem în vedere ipoteza sesizării ANPC14 în orice mod, declanșarea unei verificări a conformității contractelor în derulare ale unui creditor-IFN și emiterea unei sancțiuni. Contestarea acestei eventuale sancțiuni ar trebui, în aceste condiții, să fie motivată de pasivitatea debitorului și de argumentul că art. 10 alin. (2) din Legea 243/2024 reprezentă normă specială.
Deși este improbabilă aplicarea de amenzi la scurt timp după data adoptării legii, este posibil ca unele credite de consum, având durata maximă de 5 ani, să se desfășoare o perioadă lungă de timp de la data adoptării. Raportat la prevederile sub forma actuală, rămâne de văzut dacă pasivitatea atât a creditorului cât și a debitorului, pentru contractele de împrumut aflate în curs de desfășurare la data de 11 noiembrie 2024, ar putea conduce la sancțiuni, chiar dacă la o analiză sistemică a textului, pare că răspunsul este nu.
Un alt element al plafoanelor prevăzute de Legea 243/2024 este raportarea la dobânda la facilitatea de creditare practicată de BNR, cel puțin în limitele de la art. 4 și 5. Având în vedere sancțiunile specifice și implicarea acestui factor variabil privind plafoanele, ne putem raporta la contractele care, în urma unei scăderi ipotetice a dobânzii la facilitatea de creditare a BNR, depășesc nivelul permis de lege al DAE, la fel ca la contractele aflate în derulare la data intrării în vigoare a legii, care, în mod similar, au prevăzut DAE mai mari decât limitele noi. Prin urmare, același mecanism descris mai sus, precum și aceleași dileme, le va ridica modificarea plafoanelor cu factor variabil ale noii legi.
Deși o nouă intervenție a legiuitorului în domeniul creditelor acordate consumatorilor este puțin probabilă în perioada imediat următoare raportat la contextul legislativ și social actual, cu siguranță ar fi oportună o inițiativă de armonizare a prevederilor din acest domeniu raportat la scopul și rațiunea reglementării, din diferitele momente în care aceste inițiative au luat naștere.
2 Decizia CCR nr. 69 din 28 ianuarie 2021
4 Decizia CCR nr.379 din 11 iulie 2024
5 Legea care pune capăt „cămătăriei” IFN-urilor a fost promulgată. Ce dobânzi vor plăti românii cu împrumuturi – Știrile ProTV (stirileprotv.ro)
6 Hotărârea Tribunalului Comercial Mureș nr. 541/2024 din 1 octombrie 2024
7 Legea nr. 243/2024, art. 1 alin. (1) lit. g) și j)
8 OUG nr. 50/2010, art. 36 alin. (1)
9 Decizia Curții de Apel Oradea nr. 94/2019 din 2 aprilie 2019, Având in vedere cele de mai sus, curtea va retine că perceperea comisionului de administrare a creditului a fost şi poate fi justificată în mod rezonabil, prin efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operațiunilor de supraveghere lunară a situației acestuia. Deoarece executarea contractului de credit s-a desfășurat pe o lungă perioadă de timp şi în permanentă a necesitat monitorizare şi, în funcție de situația concretă, luarea măsurilor necesare, a fost indispensabilă existenţa unui serviciu de administrare a creditului din partea recurentei, serviciu care se desfăşoară pe toată perioada de executare a contractului
10 Hotărârea CJUE, Cauza C-621/17 din 3 octombrie 2019, Cu excepția cazului în care serviciile furnizate în schimbul acestora (n.b. perceperea unor costuri de administrare și a unui comision de acordare) nu fac parte în mod rezonabil din prestațiile efectuate în cadrul administrării sau al acordării împrumutului sau în care sumele aferente costurilor menționate și comisionului menționat aflate în sarcina consumatorului sunt disproporționate în raport cu valoarea împrumutului, nu rezultă, sub rezerva unei verificări de către instanța de trimitere, că aceste clauze afectează în mod defavorabil poziția juridică a consumatorului, astfel cum este prevăzută de dreptul național
11 Hotărârea Tribunalului Prahova nr. 434/2024 din 27.05.2024, instanţa reţine că pentru a se putea verifica eventuala existenţă a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe şi în detrimentul consumatorului, e necesar să se stabilească dacă există prestaţii efectuate în justificarea comisionului perceput – comisionul de acordare în speţă, iar acestea să se încadreze în mod rezonabil în noţiunea de acordare a împrumutului, respectiv dacă acestea prezintă un caracter disproporţionat în raport cu valoarea împrumutului
12 Conform art. 1 alin. (1) lit. J) din Legea 243/2024, toate costurile, inclusiv dobânda, dobânda penalizatoare, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte împrumutatul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale […]
13 Legea 243/2024, art. 10 alin. (2)
14 Legea 363/2007, art. 10
